Vuia marea, vuia marea,
Și m-a cuprins îngrijorarea;
Mi-am spus în sinea mea:
O fi vreun semn, ceva... ?
Vuia marea, se agita,
Vântul bătea, bătea, bătea,
Cerul era aproape de pământ,
Stele cădeau rând pe rând;
S-a tulburat o clipă al meu gând,
M-am trezit la realitate lăcrimând,
M-am bucurat totuși că sunt vie,
Că inima nu îmi era pustie.
Simțeam că sunt la o răscruce,
Dar mi-am făcut imediat cruce;
Cu toată ființa-mi m-am rugat
La Cel ce lumea a creat:
"Doamne!" Am zis cu voce tare;
"Oprește a furtunii supărare!
Fă să-mi iasă-n suflet soare blând,
Să mă auzi iar cântând;
Să-Ți dau Slavă pentru toate
Lucrurile binecuvântate;
Pentru Viață, cel mai frumos dar,
Tată Sfinte plin de Har!
Tu ai cheile cu care deschizi ușile,
Cunoști secretele, dezlegi misterele;
La un cuvânt de-al Tău,
Piere subit ce este rău... !"
Vuia marea, vuia marea,
Mi-a schimbat starea
Într-o noapte cu tentă cenușie,
În care s-a născut această poezie.
Versuri ©️ Crisastemis / 2026
Din Volumul - Poeme frumoase
Imagine - Gemini AI
Toate drepturile rezervate
©️ Crisastemis




















