A ajuns iubirea mea,
Gonită de ura ta ca un vulcan...
Ca un uragan e lava urii,
A ajuns până la capătul pădurii.
Lumea mi-e plină de freamăt,
Lacrimile mele se zbat
Într-un labirint ciudat,
Al gândului tău necurat.
Nici focul iubirii mele
pe loc n-a stat,
A ars mocnit, chiar dacă
sufletul mi-a suspinat...
Atâta timp te-am aşteptat,
Dar poate m-ai uitat!
Mi-e greu să cred
Că ce se-ntâmplă e adevărat,
De singurătate vreau să scap,
Dar am doar numele tău în cap.
Ajung ca într-un vis
Departe de paradis...
Stau pe ţărmul unei mări pustii,
Cu gândul că ai să revii.
Dacă ai ştii
Ce trişti îmi sunt ochii,
Nu vor să vadă altceva
Decât privirea ta.
Mă pierd în imensitatea zării,
Prin liniştea tăcerii,
M-apucă gândul răzbunării,
Dar n-am s-ascult de valurile mării...
Sunt valuri prea zbuciumate,
Ca lăuntricele mele şoapte...
Eşti prea departe,
De ce nu vrei să-mi fii aproape?
Am vrut să îţi pun lumea la picioare,
Dar ai zburat ca păsările călătoare
Şi mi-ai lăsat doar amintiri amare.
De ce refuzi iubirea mea cea mare,
Când fără tine, nu există
pentru mine soare?
De ce din ură şi din supărare
Verşi doar flăcări arzătoare
Peste iubirea mea fără hotare?
© Crisastemis
Din Volumul - Printre nostalgii
