Păianjenul tristeții

Păianjenul tristeții își țese pânze dese

Printre ramurile stufoase 
Ale unui bătrân stejar,

Câțiva muguri de vise ies la suprafață

Din paginile îngălbenite 
Ale unui mic Ierbar.

Porțile cerului sunt momentan închise,

Copacul Vieții, nu s-a uscat încă,

Speranțele s-au cățărat 
Pe o stâncă de granit,

E întuneric deplin în Infinit.

Spectacolul naturii nu s-a terminat,

Florile de tei și de castan s-au scuturat,

Timpul merge înainte, pe blat, 

Dumnezeu, nu ne mai bagă în seamă;

În fiecare clipă, o mică dramă se naște,

Durerea renaște în inimile rănite 

De săgețile ascuțite ale lui Amor,
Luna ploioasă a lui Cuptor

A dispărut subit din decor.

August ne cam ia peste picior,

E arșiță până la capăt de lume,

Vara face glume pe seama noastră,

Fericirea, nu ne mai bate în fereastră,

Sfinții și îngerii s-au supărat, 

Râul cu Apă vie a secat.

Răutatea a invadat 

Un tărâm fermecat de poveste,

Podurile de iubire s-au dărâmat

Dar nimeni nu ne-a dat de veste,

Sentimentele frumoase s-au baricadat

Într-un pătrat în roz pictat,
Impregnat cu lacrimi;

Ne scufundăm uneori

În oceane de patimi,

Facem metanii, rugăciuni,

Doar când avem nevoie de ceva,

Neliniștea apare când vrea ea,

Ne strânge în brațele-i vânjoase de fier,

Niciun mesager al păcii 

Nu a mai trecut demult

Pe pământul nostru, cândva sfânt.

Ne jucăm prea des cu focul, 

Ne fuge norocul de sub picioare

Ca preșul ud, pus la uscat, la soare,

Când bate vântul tare, îl duce  departe,

Spre miazăzi, sau miazănoapte.

Păianjenul tristeții își țese pânze dese

Printre cuvintele neînțelese,

Scrise în grabă, la lumina lunii, 

În mijlocul furtunii de nisip

Dintr-o clepsidră spartă, 

De pe un raft vechi, prăfuit.

Autor ✍ Crisastemis 

Din Volumul - Versuri și Universuri