Inimă albastră

Ce triste sunt frunzele când vine toamna,

Când palmele aspre, reci de vânt,

Le trântesc într-o clipă la pământ!

Ce triști sunt cocorii
Când norii cenușii acoperă cerul
Și nu mai pot să zboare

Cu aripile largi deschise 
Pe zările necuprinse!

Ce triști sunt copacii
Când vine iarna pe nepusă masă!

Oamenii nu prea mai ies din casă

Din cauza crudelor zăpezi

Care se-aștern din zori până la amiezi

Pe cărările înguste ale fericirii!

Ce grele sunt poverile cărate în spate

Când Clopotul durerii bate

La fiecare jumătate de oră!

Câtă tristețe este în atmosferă

Când fiecare literă din alfabet

Dispare încet din textul frumos

Al fiecărui Sonet scris în numele iubirii!

Ce triști sunt trandafirii uscați din glastră,

Ce-albastră și pustie este inima mea!

Poveștile de dragoste sunt pe sfârșite,

Soarta nu ne ia pe ocolite,

Ne ia prin surprindere întotdeauna!

Ce tristă e luna,
Ce supărat e soarele,

Câte lacrimi varsă stelele

Când iataganele fulgerelor 
Brăzdează cerul!

A dispărut în ceață cântecul 
De privighetoare,

S-a răzvrătit din nou

O mare și un ocean imens de iubire;

Ce tristă este câte-o amintire

Ce nu poate fi ștearsă

Din Memoria Universală!

Ce goală e pădurea

Tăiată de securea răutății,

Ce înalți sunt munții nedreptății,

Ce scurtă-i uneori Linia Vieții!

Autor ✍ Crisastemis

Din Volumul - Versuri și Universuri