Unu plus unu, nu mai fac doi

Și iar plânge vioara 

Când se apropie seara,

Vara e în toi, 

Frunza de trifoi e verde;

Și iar se plimbă lebăda pe lac

Când vreau să desfac 

Firul iubirii în patru,

Trebuie să improvizez scene de teatru:

Încerc să dărâm un zid invizibil, mare,

Să trec de ale tale hotare, 

Dar nu-mi răspunzi la nicio întrebare,

Privești senin în zare

Un stol de păsări călătoare;

Când ochii mei îi întâlnesc pe-ai tăi,

Gândurile-mi zboară în trecut

La un vis urât pe care l-am avut

Într-o noapte tristă, mai demult,

Când nu eram cu tine;

Și iar mă învinovățesc pe mine

De tot ce ni se întâmplă acum,

Stând în brațele tale calde,

La umbra unui nuc bătrân,

Simt al primăverii intens parfum,

Mi se face dor de floarea de salcâm;

Și iar suflă vântul nebun 

Prin sufletul meu bun, 

De ieri, albe tăceri s-au așternut 

Peste fiecare cuvânt de iubire;

Și iar trebuie să stăm 

Pe linia de plutire, 

Dar mai avem de străbătut 

Un drum greu dintr-o poveste,

Trebuie să urcăm pe creste de munți,

Să fim aproape de sfinți, 

Să cerem ajutor când inimile ne dor,

Căci amândoi avem nevoie de iubire;

Ne lovim adesea de dezamăgire 

Ca de o veche baricadă, 

Ne pierdem printre câteva rânduri

Puse între o paranteză și o acoladă; 

Și iar începe o sfadă între noi,

Iar unu plus unu, nu mai fac doi.

Autor ✍ Crisastemis 

Din Volumul - Aromă de Amor