Cu-al său șuierat de vânt,
Cu ploi reci, ce cad
nepăsătoare pe pământ,
Pădurile iarăși plâng,
Fără să spună niciun cuvânt.
Frunzele arămii
Suspină în amurgul serii
De dorul primăverii,
Visele noastre, sunt cam cenuşii,
Trăim tristeţi şi bucurii.
Prin lumina palidă a unui geam,
Văd o pasăre, ce se aşează pe un ram,
Dar nu stă mult, zboară departe
Înapoi, spre libertate.
Frunzele tăcute
Cad veştejite
Pe aleile bătătorite...
Copacii sunt înlăcrimaţi,
De frig îngenuncheaţi,
De ploi spălaţi,
De vânt uscaţi.
Cad ploi cristaline,
Trec clipe urâte sau senine,
Nopţile sunt triste sau divine,
Zilele, de ceață-s pline.
Apoi, va veni iarna apăsătoare
Ce ne va aduce frig şi uitare,
Durere, lacrimi amare...
Timpul, va cere îndurare.
Trec tristele noastre vieţi,
Pălesc ale noastre frumuseţi,
Ne vor rămâne-n suflet
posomorâtele dimineţi
Și ale toamnei friguroase nopți.
© Crisastemis
Din Volumul - Ecouri de suflet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu