Balul copacilor înlăcrimaţi

A venit din nou toamna...
Ea, Doamna ce se îmbracă
în frunze ruginii,
Ce spulberă puful de păpădii,
Ce face din norii negri pălării.

Toamnă, tu mândră Doamnă,
Ţi-ai pus la urechi castane maronii,
Ţi-ai făcut din crengi uscate rochii,
Te-ai încălţat cu pantofii tăi gri.

Vrei să ajungi la Balul copacilor înlăcrimaţi,
Dar ei nu vor să te vadă, căci sunt înfriguraţi,
De fiecare dată tu îi lași îngenuncheați,
Până la primăvară vor fi disperați, 

Din cauza ta nu mai sunt bogaţi!

Copacii tineri sunt atât de speriaţi
Când tu le rupi ramurile
Şi le împarţi dușmanilor,
Ce nu dau pe ei nici măcar doi talanţi!

Freamătul pădurilor se aude
Printre ecourile surde 
Ale strigătelor de ajutor,
Lacrimile frunzelor sunt înăbușite
De zgomotul ca de topor
Al unui tunet asurzitor.

Zboară ultimul cocor,
Spre alt necunoscut decor,
Are sufletul plin de dor,
Își amintește de primăvara
Ce îl făcea triumfător...
De furtună nu poate scăpa ușor
Căci mai apare câte-un nor
Ce îl acoperă nepăsător.

Lăstarii noi sunt rușinați,
Vijelia îi lasă iar dezbrăcați,
De Tatăl din Cer 
sunt binecuvântați,
Dar de Mama Natură, 
sunt uneori renegați.

Tu, toamnă...

Doamnă cu ochii încețoșați,
Nu prea ai prieteni adevăraţi...
Doar codrii uscaţi îţi sunt fraţi,
Iar vântul turbat, e al tău împărat.

Toamnă, plină de înfumurare,
Care cuprinzi întreaga zare,
Din cauza ta, apusul de soare
E astăzi pentru noi pură splendoare,
Căci razele calde de soare
Sunt din ce în ce mai rare.

Câţi stropi de ploaie să mai cadă
Peste pământul, ce nu vrea să vadă
Că acum natura îi e soră vitregă?
Cât să mai ţină furia aprigă,
Ce focul dragostei
Nicicând nu poate să îl stingă?

Sufletele noastre parcă strigă
De dorul valurilor mării
Care acum, spumegă,
Teama de singurătate ne intrigă...

Totuşi... tu, toamnă,
Eşti o mare Doamnă!
Cu parfumul ţipător al tău,
Ne tulburi mințile mereu!

Eşti uneori ca un bibelou,
Ne faci să punem mâna pe stilou
Să îţi compunem poezii...

În nopţile târzii, pe cer privim,
Ne dăm seama că îmbătrânim
Cu încă un an...
Ne cuprinde un sfâșietor alean,
Sufletul fierbe în noi,
Ca lava unui vulcan!

Ne amintim de tinereţe,
Dar paşii ne duc 
către cruda bătrâneţe,
Ne mai apare câte un rid pe frunte,
Ne preocupăm de lucruri mărunte,
Dar acele ceasornicelor,  
ne sunt concurente.

Clepsidra timpului se sparge adeseori,
Din clipele fericirii, rămân doar câţiva fiori,
Vitregiile vremurilor ne duc uneori
Aproape de prăpastia dezamăgirii,
În care cădem de cele mai multe ori.

Din cauza ta, toamnă,
Vremea, la tristeţe ne condamnă,
Dar uneori gândul mă-ndeamnă,
Să-ţi spun că eşti frumoasă,
Chiar dacă eşti cam rece... Doamnă!


© Crisastemis
Din Volumul - Ecouri de suflet