Toamna își are rostul ei

Iar pică frunzele uscate pe cărare
Și mă așez la umbra odihnitoare a fericirii;
În brațele tale mă simt cel mai bine,
Căci tu iubite ești cu mine
Aievea, și în vise;

Pe tâmplele-mi ninse
Mă mângâi în tăcere,
Mă faci să uit de lacrimi, de durere,
Inima-mi nu-ți cere nimic,
Dar tu îi dai un pic de ajutor
Când ca o pasăre rănită
Nu mai pot să zbor;

De simți că sufletul mi-e abătut
Dintr-un ulcior de lut
Îmi dai să beau Apă Vie
Ca să stau mai mult
de-o mie de zile și ceva
În preajma ta.

Bate ploaia în fereastra mea,
Se-aude vântul cum lovește
Cu palma-i aspră o crizantemă
Ce nu mai poartă diademă.

Îmi lipsește parfumul de tei,

Mi-e dor de floarea miresei,

De iriși, de brebenei,
Dar vezi iubite,
Până și toamna-și are rostul ei
În orice poezie scrisă
Cu al sufletului condei.

Autor - Crisastemis
Din Volumul - Versuri cu, sau fără sensuri