Ceva banal

Orele trec şi vin, 

Vântul bate tare
Printre ramurile de măslin,
Viaţa-i uneori un chin
Chiar dacă Universul 

e sublim,
Speranţa e o rază de fericire
Doar dacă vrei să mergi 
Pe drumul spre împlinire.

Vin toamne neobişnuite,
Frunzele sunt ruginite,
Trupurile ni-s muncite,
Creierele zăpăcite,
Inimile... prea rănite;

Trec orele pe lângă noi
Cu viteza luminii,
În urma lor rămân tăciunii,
Focul dragostei se stinge 
După ce ne frige,
Stelele apar în noapte 
Și dispar în zori,
Cerul este când senin,
Când acoperit de nori;

Orele vin, dar sunt grăbite,
Nu-s niciodată ostenite,
Nu vor să stea
Să bea cu noi o cafea
Sau un pahar de vin,
Nu vor să mănânce o friptură
Cu sau fără garnitură...
Timpul nu are măsură,
Vine, ne sărută pe frunte
Sau pe gură şi pleacă în zbor
Căci e un veşnic călător.

Orele, zilele, anii trec, 
Se mai stinge câte-un bec
La intersecţia cu Strada fericirii,
Moartea stă la pândă după colţ,
Iubirea-i dulce ca vata pe băţ,
Sau amară ca pelinul,
Fiorul de dor e ameţitor,
Nu vrea să dispară 
Din sufletele noastre atât de uşor...

Ploaia rece se întrece cu gluma,
Începe iar săptămâna oarbă,
Sângele fierbe în noi,
Numărăm din doi în doi,
Facem paşi mici sau mari spre alt război;

Citim poveşti noi scrise pe foi veline, 
Auzim urlete în loc de sunete 
De viori, de mandoline, 
Ne lovim de vechile doctrine...
Ne plimbăm printre ruine, 
Vrem să schimbăm destine,
Călătorim prin vise clandestine,
Din preţuri ieftine 
Facem preţuri colosale,
Cumpărăm arme letale,
Mâncăm plante vegetale,
Ne vindecăm cu cristale,
Folosim telefoane digitale...

Vieţile ne trec, orele ne întrec, 
Parcă suntem la maraton,
Prezentul nostru-i monoton,
Jucăm parcă-ntr-un foileton fără final,
Tristeţea a devenit ceva banal,
Fericirea, ni se pare un lucru ireal.



Toate drepturile rezervate
© Crisastemis
Din Volumul - Castele de nisip