O lacrimă din călimară

Pierdută cu privirea
În oglinda timpului,
Mă plimb pe cărărui
Necunoscute,
Mi-s tâmplele albite

De vremurile-apuse,
Mi-s visele răpuse.

Îmi bate toamna în geam,
Văd cum se rupe câte un ram
Din Copacul Vieţii,
Sunt norii vineţii pe cerul meu,
Uneori... sau aproape mereu;

Totuşi... sunt tot eu
Cea care te iubeşte nebuneşte,
Inima-mi, de tine îmi vorbeşte
Fără încetare, gura mea doreşte
A ta sărutare, 

Sufletu-mi vrea alinare;

Nu mă mai doare singurătatea,
Sunt soră cu ziua şi cu noaptea,
Cu ploile neîncetate,
Cu clipele zbuciumate;

Creierul meu străbate
Drumul spre Univers
De câte ori caut
Câte un fapt divers
Sau când vreau
Să compun câte un vers...

Mai are sens să îţi repet
Că îmi sare inima din piept
De câte ori aud vocea ta
Când treci prin mintea mea
Cu paşi prea repezi?

Chiar dacă vrei să motivezi
Despărţirea noastră,
Nu ai cum să opreşti
O lacrimă albastră 

Din călimară,
Nu poţi să faci să dispară
Dragostea... 

Nici nu vei putea
Vreodată... N-am să te las
Să ieşi din inima mea curată!

Toate drepturile
rezervate © Crisastemis
Din Volumul - Pe aripi de vis