Pustietate

Din Grădina iubirii
Au zburat toţi fluturii,
Florile fericirii
Sunt uscate,
A rămas doar puful
De la păpădii.

Din trandafirii roşii
Au rămas câţiva spini,
Aleea dragostei
E înconjurată
De mărăcini.

Lumea este ca o junglă,
Moartea înfometată urlă,
Din miliarde de creştini
Au rămas câţiva pelerini,
În deşert mai locuiesc
Jumătate din beduini.

Frumusețea inimii
Valorează foarte puțin,
Tupeul obraznic
Înţeapă ca un ciulin,
Adevărul ne doare,
Dreptatea moare.

Ne lovim de avaritate,
Ne plimbăm printre
Ziduri dărâmate,
Sufletele 
Ne sunt uscate...

Iubirile 
Sunt îmbuteliate,
Au nevoie de libertate,
Păcatele frumos ambalate
Se cred emancipate...
Inimile, ne sunt 
Deja îndoliate,
Nu mai avem frică
De moarte.

Ura neagră ca o smoală
Şi cu răutatea ca o boală
Vor să creeze
O nouă Auroră Boreală...
Viaţa-i prea banală
Pentru speranţa
Colosală
A unor păduchei
Frați cu niște lachei…

Un tânăr visător
Caută un apicultor
Cu care să culeagă
Mierea albinelor,
Dar se alege cu
Nectarul suspinelor...

Mândria se târăşte
Ca o şopârlă,
Vrea să ajungă la gârlă
Să se spele cu apă chioară,
Dar începe s-o cam doară
Când o zgârie o piatră ponce...

Săgeata iubirii
Ajunge ca o lance
În trupurile unde
Nepăsarea zace,
Viaţa, ne dă
Câteva bobârnace
Când orgoliul
Iese din găoace.

Gândaci şi râme
Se caţără pe sârme
De înaltă tensiune,
Miroase a putreziciune,
Cerul e negru
Ca un tăciune.

Ne este dor
De mirosul
De fân uscat,
Dar simţim miros
De cadavru îmbălsămat...

Pământul este poluat,
Oxigenul este infestat,
Comportamentul nostru
S-a cam schimbat...

Avem nevoie de un watt,
Ca să ne impulsioneze
Creierul turbat,
Ne trebuie aer curat
Ca să putem trece
În secolul celălalt.

Ar trebui să ne naştem
A două oară
Ca să realizăm că iubirea
Este o comoară rară!

© Crisastemis
Din Volumul - Iubire fără sfârșit