Iernile albastre

Gerurile năprasnice
Ne-au adus
Clipe groaznice,
Ascunsă e iubirea
În locuri tanice...

O nouă dimineaţă,
Blocuri de gheaţă,
O tarabă dintr-o
Cunoscută piaţă...
O paiaţă
Râde de noi
Cu gura
Până la urechi...
Oameni noi,
Haine vechi,
Câteva perechi
De bocanci...
Rănile adânci
Sunt la purtător,
Sentimentele frumoase
Au rămas în dormitor.

O lume nebună,
O nesfârșită furtună
De idei,
Un condei
Cu care se scrie
Pe hârtie
Destinul și chinul...
Un strop din vinul
Amar ca pelinul
Trebuie să-l bem
În stil boem...

Nepăsările,
Miile de dezastre
Au cotropit
Speranţele noastre,
Nici măcar o oaste
Nu a rămas pe coaste,
Nici pe munţi,
Nici pe câmpii,
Fulgi de gheaţă 
Străvezii
Se-aştern peste
Tristeţi și bucurii...

Iernile albe
Au devenit albastre,
Casele noastre
Nu mai sunt aerisite,
Sunt pline
De dureri înăbușite...

Trupurile
Ni-s plăpânde,
Hainele de pe noi
Sunt ude...
Crivăţul se-aude
Chiar şi de urechile surde,
Crengile scunde de copaci
Vor ajunge în curând araci...

Mii de gândaci
Se târăsc printre
Bulumaci,
Oamenii-s săraci
Chiar dacă strâng
Zăpezile în saci...
Suntem buimaci
Din cauza frigului
Ce ne pătrunde-n oase,
Începând cu ora şase
Nu mai avem
Clipe frumoase,
Avem doar
Ticuri nervoase,
Nopţi furtunoase
Şi zile periculoase...

Străzile-s
Întunecoase,
Mii de plase
Şi reţele
Pline de cucuvele
Ne fac oale şi ulcele...
Trec clipe grele,
Strângându-ne
Ca nişte bretele
Trupurile chinuite,
Trec vieţile noastre amărâte
Ca maşinile învechite
Pe care nu mai dai doi lei...

Nu mai suntem pui de lei,
Alunecăm pe polei,
Pe ulei dar şi pe clei,
Nu mai suntem paralei
Să luptăm cu cei
Care ne-au subjugat,
Avem sufletul destrăbălat,
Unii ne cred un popor ciudat,
Au uitat c-am fost
Grânarul Europei...

Niciun crâmpei
N-a mai rămas
Din orgoliul
De român ce-a ars
Până a ajuns cenuşă,
Nu mai avem uşă
La Casa inimii,
Avem doar terenuri pustii
Pe care le vor lua tot străinii...

Nici Heruvimii
Nu vor să ne mai ajute,
Nici Dumnezeu
Nu vrea să ne mai sărute
Pe fruntea încreţită,
Nici pe inima rănită...

Mai trece-o zi
Obişnuită,
Iubirea este risipită
În cele patru zări...
Privim ca nişte actori
La un spectacol
Ce nu se va sfârşi curând,
Vom rămâne tremurând
Aşteptând să vină trenul
Care s-a înzăpezit
Pe drumul bătătorit
Dintre viaţă şi moarte.
Cât despre ,,Libertate”...
E un cuvânt
Ce se va pierde
În negura timpurilor
Zbuciumate.


© Crisastemis
Din Volumul – Iubire fără sfârșit