Crisastemis / Departe de asfinţit

Anii noştri, se scurg 

Ca picăturile de ploaie 

Ce se preling pe geamurile aburite 

Pe care privim din fiecare odaie 

În toamnele zbuciumate, 
În iernile ciudate

Când inimile sunt înlăcrimate, 

Când ninge cu flori de gheață 

Peste fiecare viață; 

Cuvintele frumoase

 Dispar adeseori în ceață,

Ura se agață ca firul de mătrăgună

De câte-o minte nebună, 

Când e lună plină;

Iubirea, ca o raza de lumină

Este umbrită uneori de nori,

Porumbeii voiajori, 
Ca și oamenii călători 

Pleacă spre alte zări, 
În lumi fără culori;

Apar unele remușcări, 

Multe întrebări 

Nu-și găsesc răspunsuri,

Suntem mici focuri sau aisberguri, 

Plutim fără să știm, ardem, ne topim, 

Nu prea mai gândim, 
Nu prea mai vorbim,

Folosim noi trucuri, învățăm să citim 

Printre rânduri fără să vrem...

Ne temem de ce va urma, 

De ce se va mai întâmpla

Pe această Planetă albastră ca o stea;

Poate că soarelele nu va mai vrea 

Să ne încălzească, 

Sau nu va mai putea 

Să strălucească la fel ca altădat';

Oricum, timpul este limitat, 

Oceanul Planetar e poluat,

Pământul este extenuat, 

Entuziasmul nostru s-a diminuat,

Bunătatea s-a transformat 

în răutate fără măsură...

O luăm prea des pe arătură,

Ne ascundem sentimentele 

în câte o scorbură

A sufletului, care e ca un copac uscat,

Mai mergem la câte un Bal mascat,

Ne punem măști, ca să creăm confuzii,

Inimile ne sunt pline de contuzii...

Avem nevoie de armură 

Ca să putem supraviețui 

Intemperiilor naturii,

Trebuie să ne trezim 
Din aburii beției 

Care ne-a zăpăcit; 

Hai să privim tot spre răsărit,

Să stăm cât mai departe de asfințit!

Toate drepturile rezervate © Crisastemis

Din Volumul - Anotimpuri