Anii noştri, se scurg
Ca picăturile de ploaie
Ce se preling pe geamurile aburite
Pe care privim din fiecare odaie
În toamnele zbuciumate,
În iernile ciudate
În iernile ciudate
Când inimile sunt înlăcrimate,
Când ninge cu flori de gheață
Peste fiecare viață;
Cuvintele frumoase
Dispar adeseori în ceață,
Ura se agață ca firul de mătrăgună
De câte-o minte nebună,
Când e lună plină;
Iubirea, ca o raza de lumină
Este umbrită uneori de nori,
Porumbeii voiajori,
Ca și oamenii călători
Ca și oamenii călători
Pleacă spre alte zări,
În lumi fără culori;
În lumi fără culori;
Apar unele remușcări,
Multe întrebări
Nu-și găsesc răspunsuri,
Suntem mici focuri sau aisberguri,
Plutim fără să știm, ardem, ne topim,
Nu prea mai gândim,
Nu prea mai vorbim,
Nu prea mai vorbim,
Folosim noi trucuri, învățăm să citim
Printre rânduri fără să vrem...
Ne temem de ce va urma,
De ce se va mai întâmpla
Pe această Planetă albastră ca o stea;
Poate că soarelele nu va mai vrea
Să ne încălzească,
Sau nu va mai putea
Să strălucească la fel ca altădat';
Oricum, timpul este limitat,
Oceanul Planetar e poluat,
Pământul este extenuat,
Entuziasmul nostru s-a diminuat,
Bunătatea s-a transformat
în răutate fără măsură...
O luăm prea des pe arătură,
Ne ascundem sentimentele
în câte o scorbură
A sufletului, care e ca un copac uscat,
Mai mergem la câte un Bal mascat,
Ne punem măști, ca să creăm confuzii,
Inimile ne sunt pline de contuzii...
Avem nevoie de armură
Ca să putem supraviețui
Intemperiilor naturii,
Trebuie să ne trezim
Din aburii beției
Din aburii beției
Care ne-a zăpăcit;
Hai să privim tot spre răsărit,
Să stăm cât mai departe de asfințit!
Toate drepturile rezervate © Crisastemis
Din Volumul - Anotimpuri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu