Erai iubirea...

Plouă iar
Peste timpul hoinar,
Suflă vântul turbat,
Un zgomot dezacordat
De vioară
Se aude pe afară;

Plouă cu stropi reci
Ca prima oară
Când ne-am întâlnit
Sub un tei desfrunzit
Din parcul părăsit;

În tine m-am adăpostit
Ca sub o umbrelă
Ce îmi acoperea
Sufletul rănit,
Dar nu ai mai venit
Pe drumul
Care ne ducea
Spre Infinit,
Ai preferat să fugi
Ca soarele
Ce-şi caută
Culcuș la asfinţit.

Cât te-am iubit!
Erai ca un răsărit
Al Lunii de argint,
Eu eram
Un fir de nisip risipit
Dintr-o clepsidră spartă;

Erai o toartă
De care mă agăţasem
Într-o clipă moartă,
Şi a mea soartă
Se bucura
Că apărusei
În calea mea;

Erai ceva,
Sau mai bine zis
Altceva...
Erai diferit
De toată lumea
Care mă înconjura;

Erai păcatul
Sau greșeala mea,
Erai iubirea minunată
Din inima mea zbuciumată.

© Crisastemis
Din Volumul – Iubire fără sfârșit