Suflet împovărat

Un anotimp urât,
O pală rece de vânt,
O ploaie deasă căzând
Peste un trup plăpând...

O femeie de nerecunoscut
Cu ochii plecaţi în pământ
Ţinând în mână o floare,
Pe care vrea să o ducă
La un mormânt...

Un copac cu ramuri uscate,
O inimă rănită peste poate,
Un suflet zdrenţuit,
Un chip îmbătrânit...

O frumuseţe răpitoare
Din care a rămas
Doar o umbră de trestie
Unduitoare,
O urmă de paloare
Pe chipul brăzdat
De riduri mari şi clare...

O durere sfâşietoare,
Ţipete asurzitoare
Se împletesc pe o cărare
Ce duce spre un oraş uitat...

Un trecut zbuciumat,
Multă suferinţă
Din cauza unui bărbat
Ce nu a ştiut să o iubească,
Dar care ani la rând
A preferat să o umilească...

Ea şi-a iubit soţul
Cu-adevărat,
Dar soarta,
Sufletul i l-a împovărat,
Trupul i l-a îndoliat...

Moartea i-a luat
Bărbatul de lângă ea,
Acum, femeia singură
Se luptă cu tristeţea...

Merge încet,
Pe drumul spre cimitir,
Sărută petalele de trandafir
Şi varsă o lacrimă fierbinte
De aducere aminte...

În genunchi,
Femeia îşi cere iertare
Chiar dacă cel care a greşit
A fost întotdeauna el,
Bărbatul cel mai tare...
Dar orgoliul lui
A fost mereu prea mare
Pentru a regreta
Că îi făcuse ei amară viaţa...
Femeia, de bună ce era,
Îl iertase deja...

I-a fost mereu credincioasă,
A avut grijă de casă
Şi de copii...
Acum, nu mai există bucurii
Pentru ea, 

Cea care-şi iubise bărbatul

Ca pe un soare...
Doar disperare se vede
În ochii-i ațintiți pe-o lespede
Neagră...
Nu are cine să o înțeleagă,
Inima îi e ca o plagă
Ce nu se poate vindeca,
Fără el, nu poate rezista...
Îi promite că nu-l va înșela, 
Îi jură că-l va iubi toată viața!

© Crisastemis
Din Volumul – Iubire fără sfârșit