O frunză rătăcită-n vânt

Pe cărarea vieţii,
La jumătatea tinereţii,
Te-am întâlnit în calea mea,
Erai Luceafărul,
Cea mai frumoasă stea
De pe cerul albastru de catifea.

Eu eram o frunză rătăcită-n vânt,
Mă luptam cu viscolul vieţii cel crunt,
Furtunile iubirii, mereu m-au rănit,
Sufletul mi-a fost de multe ori strivit...

Dar ţie nu ţi-a păsat,
Nici nu te-ai aplecat
Să mă culegi de jos...
Eu te priveam duios,
Şi aşteptam să fii prietenos.

Te credeam curajos,
Dar erai foarte fricos,
Mi-ai aruncat doar o privire
Plină de nemilostivire
Şi mai departe ai plecat,
Pe sufletul meu, şi tu ai călcat...

Ai fost atât de nepăsător,
M-ai lăsat în acelaşi trist decor...
Simt că voi muri curând,
De al iubirii dor!

Nimeni nu mă mai iubeşte,
Toată lumea mă ocoleşte...
Oare de ce,
Nu mai există dragoste?

Măcar să existe bunătate,
Să trecem împreună
Peste orice greutate,
Suferinţa, ca şi iubirea,
Se poate împărţi la doi...
Putem trece mai uşor
Prin furtuni şi ploi!

© Crisastemis
Din Volumul - Contraste

Publicat 2016 - Editura Nobilis